Legile vechi sau dupa cum sunt cunoscute sub denumirea de decalog, adica cele zece porunci reprezinta o cale de acces catre constiinta budhica. Am adaugat acest atribut constiintei din considerente pragmatice, in sensul ca aceasta este o constiinta cognoscibila, care se poate atinge, nu ceva gen filosofie usoara practicata in zilele curente de niste cuvantatori neluminati, cu burta plina si capul gol et vicissim.

Acest decalog mediatizat in biserici reprezinta de fapt un simbol al numarului celor 10 sefiroti cunoscuti in Kabala. In mod real Legile lui Moise sunt mai multe, dar nu aceasta este ideea ci faptul ca cea mai importanta dintre ele este Legea Iubirii, dupa cum si Isus le-a aratat apostolilor. Explicatia este cat se poate de simpla si cuprinzatoare. Constiinta este inconjurata, invesmantata mai plastic spus intr-un camp energetic numit iubire. Toate legile sunt derivate din acest camp adica din iubire, iar pentru a te regasi ai nevoie de iubire si de acces la ea. 

Practic s-a demonstrat ca legile nu pot fi respectate in totalitate, cea mai simpla modalitate de a le respecta fiind practic trairea iubirii, aceasta oferind solutii pragmatice suficiente pentru a indulci austeritatea Legilor. Dar cum pentru omul simplu, iubirea poate deveni o notiune filosofica cu care nu-si permite sa traiasca, s-a apelat la scrierea unor derivate practice care sa-i asigure calea catre Constiinta.

Trairea simpla si sincera a unei singure legi (oricare ar fi ea) si punerea ei in practica asigura realizarea constienta a faptului ca toate celelalte sunt cuprinse in ea si implicit asigura accesul la constiinta prin intermediul sintezei realizate de Iubire.

Totul in tot devine mai simplu de realizat decat pare ! 

TIC - TAC da un tzak !

The Story

“Si adevarat va spun ca este mai usor pentru o camila sa treaca prin urechile acului decat pentru un bogat sa intre in Imparatia Cerului”. Scrierile referitoare la aceasta pilda sunt inlantuite intr-o anumita succesiune menita parca sa impace si capra si varza, bogatul si inteleptul, s.a.m.d. In realitate lucrurile stau c-am asa:

            Intr-o zi torida Isus si tovarasii sai s-au hotarat sa intre intr-o oaza aflata in calea lor sa se odihneasca, sa se racoreasca putin, sa-si mai traga sufletul in timpul periplurilor lor prin tara. Si pe cand abia apucasera sa se aseze si sa bea o gura de apa iata ca apare stapanul oazei sau vamesul care lua taxe pentru animalele care se adapau acolo. Acesta era foarte bogat intr-adevar pentru ca avea autoritate peste toate gurile de apa din regiune si de pe urma carora strangea taxe de la cei care aveau animale si erau nevoiti in mod normal, sa le adape. Astfel ca acesta   le-a cerut hoinarilor sa plateasca taxa pe apa daca stau acolo . Cum niciunul  n-avea nici un sfant (ca daca ar fi avut ar fi platit) se pare ca s-a iscat o galceava de genul : adica cata apa poate sa bea un om, cat o camila; ca apa e de la Dumnezeu, ca nu suntem animale, etc. Ca lucrurile sa nu degenereze Isus a luat hotararea de a pleca din acel loc si le-a spus prietenilor sai ceea ce am citat mai sus astfel incat s-o auda si impricinatul.

End of story.